Ce n-ar da

Ce n-ar da un ins sub soare
Ochii tăi candizi să vază
Și sub bolți de lăcrimioare
Să-ți mai fure înc-o rază;

Încă trei și încă zece
Să le soarbă cu neștire,
Cînd tu patima mea rece
Prigonești-n a ta simțire.

Ce n-ar da un ins sub lună
Cu nesaț să te admire,
Căci tu vraja cea nebună
Grămădești în nemurire.

O divizi și o cutreieri
Ferm ca razele de stele,
Mi-o împotmolești în creieri
Tu,suflare-a vieții mele...

Ce n-ar da un ins sub ceruri
Ca să cerce-a ta gîndire,
Măcinată de-adevăruri,
Către ea ca să aspire.

Să înghit-a ta povață
Mîlc ca apele de mare,
Tu,din zori de dimineață
M-ai privi întrebătoare.

M-ai divide,măiculiță
Sub întunecata zare,
Eu,pe-un fir de romaniță
Te-aș iubi cutezătoare.

Îmi e...

Mi-e frică,aparent mă doare
Că-n lacrimi nu pot să divid
O suferință trecătoare
Pe al meu suflet prea morbid.

Mi-e bine,aparent îmi trece,
Un zîmbet azi mă încerca,
A mea suflare ruptă-n zece
Cu greu mai poate învia.

Mi-e milă,aparent mi-e jale
De-a mele patimi c-au murit,
Pe ale mele buze pale
Se simte crudul asfințit.

Mi-e sete,aparent mi-e foame
De vraja timpilor ce zbor,
Din ascunzișuri de arame,
Cînd mă priveai încrezător.

Mi-e silă,aparent nu-mi pasă
De viața hîdă ce-o trăiesc,
De nu-s a sorților mireasă
Voi tinde pașnic să zîmbesc.

Ce-i fericirea?

Tu știi ce-i fericirea

Cînd tu nu ai habar

De costă două lire,

Sau de-o fi un dolar;

Cînd prigonit de vreme,

Tu vrei să o îmbraci,

Sau s-o desfaci în gheme,

Cosițe să îi faci;

Cînd ruinat de gînduri

I-ai pune ochelari,

I-ai scrie zeci de rînduri,

La umbră de arțari.

Ai vrea să îți zîmbească,

Ai vrea amic să-i fii,

În lumea cîmpenească,

Ți-ar spune poezii.

Cînd amăgit de toate

Ai puneo-n geamantan,

Ai crede-o poate frate

Sau soră cu Traian.

I-ai vinde acadele

Și bon de plat-ai da,

Ai mărgini-o-n stele,

Sau o vei învăța

Că cerul e albastru 

Și plînsetul e gri,

Sau ai preface-o-n rastru,

I-ai ține actorii;

Ori ai ascunde-o-n vise,

Dar,Vai!,dac-ai afla,

Atîtea au fost scrise,

O groază despre ea.

Nu poate să zîmbească,

Nici știe-a recita,

În lumea cîmpenească,

Măcar dacă ai vrea.

Nici preț nu îi poți pune,

Nici bon de plată da,

Atîtea ți-aș mai spune

Și,Vai!dac-ai afla

Cît este de ciudată

Și n-o poți defini,

Căci astă fericire
Te poate ferici.

Sunt bine,mamă...

Sunt bine,mamă...Un gol imens mă-nghite și mă face mici fărîme,sufletul mi-e inapt și creieri-mi ard ca jăratecul,dar...sunt bine.
Sunt bine,mamă...Îmi place să mă treacă ploaia pînă în mădulare,îmi place să fiu mai solitară decît o stîncă și-mi place să te știu liniștită,căci...sunt bine.
Sunt bine,mamă...Inima aproape că nu mai bate,un lichid incolor șiruie sălbatec din ochi și nu am putere să-l opresc,dar,nu-ți fă griji-sunt bine.
Sunt bine,mamă...Nu mă mai recunosc,lumea în care trăiesc îmi pare una străină și totuși,sunt bine.
Sunt bine,mamă...Mi-am pus fărîmele sufletului pe-o tavă și le-am lăsat să plîngă undeva,unde știu doar eu,ca să nu simți tu,pentru că..sunt chiar foarte bine.
Sunt bine,mamă...Nu sunt demnă să fiu fiica ta,dar,totuși,sunt bine.
Sunt bine,mamă...Razele soarelui îmi dau de gîndit și totuși ar trebui să mă bucur de ele,dar,să știi...sunt bine.
Sunt bine,mamă...Nu-mi mai pune întrebări,nu vreau să afli...oricum,sunt bine.


Nu sunt bine,mamă.Simți diferența?
Dar voi fi bine într-o zi...
Pînă atunci voi pretinde că sunt,ca să nu afli tu durerea ce mă pătrunde...

Nu am cu tine nimic...

Mi-e plină agonia de substanță
Și cugetul mai gol ca un pustiu,
Mi-s creierii limanuri de faianță
Și ochii-goi de-un negru arămiu;

Mi-e inima un val de castitate
Și lobii-încărcați cu nuferi albi,
În vene am noianuri de dreptate
Și-n conștiință-stol de muguri dalbi.

Tăcerea în infernuri mi-e gonită,
De-un Dante păcătos și infidel,

Am patimă-n voință încîlcită,
Iar în suflare am un strop de zel.

Am oxigen vîndut și palpitări stîrpite,
Priviri încețoșate în vîltoare,
Căci nu există nimeni care să merite,
A sorții mercantilă îndurare;

De-aceea am frenetică -o luptă
Pierdută cu visările grăbite,
În suflet rece am o pant-abruptă
Mînată de extazuri nesfîrșite.

De-aceea am nestăpînit -un dor
Născut din mînioasă îndurare,
Lăsați-mă în patima-mi să mor,
Să simt ostilitate și candoare.

Lăsați-mă în legea mea să dăinuiesc,
Ori omorîți-mă necugetat aice,
Căci nu pot fi oprită să gîndesc
Către a lanului mărețe spice.

Lăsați-mă în gîndu-mi gol să mă îmbrac,
Lăsați-mă să mai divid o carte,
Căci cum nu am nimic cu-albastrul unui lac,
Așa nu am nimic cu tine,Moarte;

Căci cum a zorilor căldură nu urăsc
Și tind viril să o aprind în mine,
Atît de mult fidelă te iubesc,
Căci,Moarte,eu nu am nimic cu tine...

Trezește-te

Într-o lume în care materialismul domnește,tinzi a fi o simplă copie sau un exemplu demn de urmat...și cînd zic demn,nu mă refer la tipul care merge țanțoș pe stradă,pentru că e îmbrăcat la patru ace și poartă în buzunar un telefon de ultimă generație.Zic demn,însemnînd persoana care cunoaște adevăratele valori ale omenirii,care se complace în originalitate,chiar dacă nimeni nu dă doi bani pe ea și căreia,chiar și o simplă rază de soare îi poate lumina privirea...
Desigur,un astfel de tip de demnitate nu-i convine fiecăruia,atîta timp,cît în secolul industrializării și al tehnologiilor moderne,totul are un PREȚ.
De ce-ai fugi de ploaie, pentru că-ți udă hainele...De ce nu te-ai lăsa toropit de stropii care macină sentimente,de ce nu ai lăsa-o să te simtă,de ce nu ai da vileag emoțiilor,ai plînge,ai rîde,ai face orice vrei tu,doar pentru că cineva ar spune că ești nebun?..Lasă-te cuprins de nebunia ta,fii cine dorești tu să fii,un ORIGINAL.
De ce-ai ridica mîna la cea care te-a purtat în pîntec și a aruncat nopți de nesomn,doar ca să te vadă fericit?..
De ce-ai ridica vocea la ea,doar pentru că tu nu ești binedispus sau ai probleme de oricare rang.De ce ai incrimina-o că nu-ți oferă tot de ce ai nevoie:bani,mașină,haine,gadgeturi performante...De unde știi tu că nu au existat zile în care ea ar fi fost flămîndă,în schimb tu erai undeva,cu prietenii tăi,distrîndu-te din plin.
Doar gîndește că cineva,undeva, a pierdut-o pe cea care i-a dat viață,ar da orice s-o poată îmbrățișa,să-i poată auzi vocea.
Ce faci?...TREZEȘTE-TE,nu dormi!

De ce-ai prefera să ai în garaj un Ferrari,cînd te poți bucura în fiecare dimineață de albastrul cerului?...
Conștientizezi că cineva,undeva,nu e la fel de norocos ca tine?Trăiește în beznă totală..și totuși e recunoscător că există.
Tu plîngi după așa-zisa popularitate,în timp ce cineva visează doar să fie sănătos...
Îți ignori părinții,în timp ce cineva,undeva,îi deplînge amarnic,au fost..și nu mai sunt.
Ai simțit vreodată durerea din ochii unui copil orfan?Ai văzut vreodată neliniștea din glasul unui bolnav?
Ai avea curajul să-ți apleci sufletul către un om al străzii?...Te-ai gîndit că poate mîine te vei afla în locul lui...
De ce rîzi?...Nu fi mitocan..TREZEȘTE-TE!
Ai grijă ce alegi...
Ai grijă la ce renunți!
Prețuiește adevăratele valori ale vieții,pînă nu e prea tîrziu...
Ai grijă cînd vorbești cu cineva drag,măsoară-ți cuvintele sărace.Cîndva,s-ar putea să nu mai ai onoarea s-o  faci...Atunci,crede-mă,îți vei da seama că adevăratele valori ți se oferă GRATIS,iar tu,odată ce le-ai pierdut,nu le poți recupera,chiar și avînd tot aurul din lume.
Atunci,crede-mă,nimeni și nimic nu te va salva,pentru că TU ai ales să fii o copie,în timp ce puteai deveni un ORIGINAL.Atunci vei cerca sentimentele unui om bolnav în întregul sens al cuvîntului,pentru că sufletu-ți va fi măcinat de regrete...,pentru că ochi ți s-au dat,dar orb ai fost,urechi ți s-au oferit,dar surd ai fost.
ACUM,nimic nu mai are rost..

A ta purure suflare

Cînd la margine de vreme
Freamătul de gînduri sec,
Zguduit de patimi,geme,
Culminările mă trec.

Măcinînd,la o adică,
Zbuciumul vioi,pe care
Sorțile nu-l mai ridică
La azil de frămîntare.

Îmbătată în neștire,
Fug rebel să te-mpresor
De a firii dăruire,
Copleșim-aș și să mor.

Să te chem din începuturi,
Înecată în năframă,
Cînd pe aripe de fluturi
Împletești amoruri,mamă.

Să te sorb de timpuri,rece,
Înegrindu-mă de verde,
N-oi fi eu un gînd ce trece,
Dar nici tu-un scop ce pierde.

Să te învelesc în maluri,
Cufundate lin în verbe,
Din lumin-a zeci de valuri,
Eu să fiu un strop ce fierbe.

De fiori și de candoare,
Să admit a frămînta
A ta purure suflare
Și-ai tăi ochi,măicuța mea...

Paradis necunoscut

Am fost mereu o copilă principială,care a ținut cu orice preț să-și îndeplinească obligațiunile,poate,chiar mai mult decît să-și eticheteze drepturile.Am fost învățată să respect promisiunile făcute și să merg strict după anumite reguli.Să fie asta o cauză...și zic,cu siguranță că e- o cauză a modelării personalității mele.Nu neg,rigorile după care m-am ghidat au trezit în mine un model de personalitate puternică,însă,prea strivită fiind de griji,emoții și temeri,am ajuns să fiu cineva care nu mai trăiește clipa,poate cineva care doar există...
Nu-mi amintesc să fi trăit eu clipe în care să nu-mi pese de nimeni și de nimic,nu că aș fi nepăsătoare,ci doar astfel de momente îți pot aduce cu adevărat fericire.Și zic,da,au fost clipe în care doar razele soarelui sau verdele ierbii mă făceau cea mai împlinită ființă din toată Calea Lactee,dar...aș fi vrut să împart această fericire cu cineva,cu cineva care să nu mă judece că sunt nebună pentru că așa lucruri mă fac fericită,cu cineva care m-ar completa,care ar rămîne aproape,cunoscîndu-mi toate golurile;cu cineva,căruia nu i-ar fi frică să mă oprească atunci cînd greșesc sau să mă stimuleze,atunci cînd am nemaipomenită nevoie.

Și...a apărut acel cineva,plin de dor să-și alunge minutele-i scumpe cu mine,să mă învețe să cred,să mă înalț,să visez,pînă la urmă.Și,a încercat enorm de păsător să-mi arate...să-mi arate cum să trăiesc,cum să eman sentimente și respectiv- să primesc.A încercat să zidească nu personalitatea- ci fericirea din mine,pentru că,să fim sinceri,un suflet lipsit de bucurie,e asemenea unui fluture cu aripile bolnave,degeaba le are,atîta timp cît nu poate să se înalțe.
Mi-a dat puterea să văd dincolo de limitele realului și cu orice mic zîmbet,a creat unul și mai mare.Mi-a oferit ceea ce acum cîțiva ani pierdusem- încredere și lumină în priviri...doar că,eu-egoista nu am fost în stare să-i răsplătesc dăruirea...și acum,simt că mă divid iarăși în singurătate.În singurătate,pentru că eu- cea fără suflet și simțire admir la infinit,dar tac,mă simt gonită,dar nu spun,mă simt răpusă,dar mă critic în tăcere.Încă un motiv să gonesc de lîngă mine persoanele care mă învață să trăiesc.
Și acum...
Îmi cer scuze că nu am zîmbit atunci cînd tu ai făcut-o...
Îmi cer scuze că nu am deschis urechile,atunci cînd mi-ai vorbit...
Îmi cer scuze că am răspuns cu indiferență la dăruirea ta...
Și am năruit fericirea...
Acum..miroase a singurătate,pentru că atunci eu nu am știut să prețuiesc,pentru că asta e ceea ce sunt eu-egoistă,pentru că știu să distrug ceea ce alții au construit.
--------------------------------------------------------
Ceea la ce am dat naștere mai sus sunt doar mici strigăte ale sufletului...și pentru asta tot îmi cer scuze,pentru faptul că proza e gîndul meu demult zămislit.

Mai sunt...

Mai scriu,
Cît cugetul de stări mi-i rece,
Mai știu
Că n-oi fi eu un timp ce trece,
Ci doar
Mă trec prin timp, la o adică,
Să sorb
A vremii agonie ce-mi furnică.

Mai sunt,
Cît aduna-voi un motiv,pe care
Să-l uit,
Pătrunsă de a sorții frămîntare,
Fidel,
Să torc a lumii întrebare ce adie,
Gîndind,
Să plec fiori de purure stihie;

Mai vreau,
Cît încă inima de val mi-i plină,
Mai pot
Renaște din oroare și lumină,
Mai simt
A patimii pornire să acopăr,
Gonind 
Acerb din infinit să mă descopăr.

Mai spun,
Cît încă albă de visare mi-i trăirea,
Mai tac,
Cît încă cerc să-mi înțeleg gîndirea,
Căci eu,
Purtată de miraje inocente,
Mai sunt
O rază a gîndirii vehemente.

Freamăt

Las a umbrelor vigoare
Din declinuri să mă soarbă,
Cu alaiuri de pudoare
Căzînd,patima să-mi fiarbă.

Le sorbesc și eu zevzec,
Clocotind de gînduri-rece,
Cînd visările mă trec,
Eu cutez spre a le-ntrece.

Cînd pădurile mă dor,
Înecîndu-se de verde,
Mă sfidez către amor
Și amorul urma-mi pierde.

Cît mai dăinuiesc pe-aice
Și gonesc să pier în valuri,
Mă curtează mii de spice
Și mă-ncearcă zeci de maluri.

Cît m-ascund în măști rebele
Ce divid din începuturi,
Las visările să-mi spele
A pornirilor trecuturi.

Cît admit a zeci de rînduri
Să gonească contemplări,
Mă provoacă mii de gînduri
Dintre sute de visări.

O poveste drăguță ♥

A fost odată ca niciodată,că de n-ar fi,nu s-ar povesti...Să nu lungim ața,a fost,de fapt,mai este încă,o fată ca multe altele care adoră să asculte muzică,să se lase purtată de val...și să-și piardă timpul cu nimicuri.O tînără optimistă,cu mii de aspirații,care se lasă vrăjită chiar și de prima rază de soare a dimineții.Și cum firea ei o ajuta în orice circumstanțe,putem spune că tînăra era destul de împlinită,dar...ceva i-ar mai fi trebuit pentru o doză de fericire deplină.Vise...?Promisiuni?O persoană...?Da,da,o persoană,doar că ce fel de persoană...nu una oarecare.Cineva cu care ar împărți același zîmbet,același nor,aceeași rază de lumină.Și...ca în oricare altă poveste,îți face apariția un tînăr,nu prințul pe cal alb,doar cineva cu inimă mare,deosebit de sincer și cu exces de timiditate..El a încercat să-i vorbească,tînăra și-a astupat urechile;a încercat s-o facă să vadă dincolo de limite,ea-și-a închis ochii,prea mult îi păsa de părerea celorlalți,îi era frică să-l asculte,pentru că credea că fericirea are o vîrstă anumită,pe care ea încă nu a atins-o,iar el tocmai fericire vroia să-i ofere.
Pentru că a văzut că nu o poate face să deschidă ochii,s-a îndepărtat de ea pentru un timp,timp în care ea a meditat și a decis să-și deschidă...nu ochii,nu urechile,ci inima.Și...pentru că în orice poveste se întîmplă minuni,s-a întîmplat și aici una.Nu doar că au decis să se apropie,dar el părea cu totul schimbat,comunicativ,drăguț și fără inhibiții,așa încît tinerei i se păruse că băiatul timid a fost doar un vis...
Și au făcut,și au zis,și au simțit...ajunge,prea multe "și"...
Să ne rezumăm doar la prezent,la ceea ce fac acum.Își pun zeci de porecle,își scriu zeci de mesaje drăguțe,se ciufulesc și se joacă de-a prinselea ca doi copii mici,se stropesc cu apă și merg împreună să vadă apusul și important e că totul vine de la sine.
Mai precis,s-au ciufulit acum cîteva săptămîni,pentru că tînăra a rămas în continuare să-și piardă timpul cu nimicuri,iar el...a plecat undeva departe,iar cînd se va întoarce,vor avea timp să spere,să creadă,să înțeleagă.
---------
Va urma...

6 litere-o mie de sentimente

2013:
Eu:Clar n-are nici-o șansă,nu e genul meu...
♥:Dar merită să încerci.
Eu:Ce-ai zis,nu,nu voi încerca.
♥:Păi de ce?Te temi că nu va merge,că te va jigni?
Eu:Nu,nu-mi pasă!
♥:Pe cine minți?Știu că ți-e frică.
Eu:Ai dreptate,mă tem groaznic.
♥:E așa de grijuliu cu tine și tu știi că nu te va dezamăgi,poate te mai împiedică ceva?Hai,dă-i o șansă!
Eu:Cum pot să fac asta,ce-o să zică ceilalți?Nu,sigur nu-i dau...
♥:Te interesează părerea celor din jur sau propria fericire?
Eu:Cum pot fi fericită,dar ceilalți ce vor crede despre mine?
Nu e treaba ta,hai lasă-mă!Și ca să știi,nu i-am dat o șansă.
♥:Cum ai putut?L-ai dezamăgit...
Eu:Lasă-mă,am spus...
--------------------
Eu:Hey,ești acolo?
♥:(tăcere)
Eu:Hey,răspunde-mi te rog,nu am vrut să te rănesc,îmi cer scuze.
♥:Ce s-a întîmplat de data asta?
Eu:Nu-mi mai scrie de ceva vreme,cred că a găsit pe altcineva..
♥:Parcă nu-ți păsa?
Eu:Păi nu-mi pasă,dar dacă nu scrie,nu-l mai interesez,e cu altcineva?Erau drăguțe acele conversații..
♥:Deci le duci dorul?
Eu:Păi da,știi,mă făceau să zîmbesc,ar fi un prieten pe cinste.
♥:Doar prieten,eu nu cred,mă faci să rîd.Îi duci dorul,te temi să nu fi găsit pe altcineva,alooo,asta e iu....
Eu:Taci acolo și nu îndruga bazaconii.
♥:Hey,dar tocmai ai recunoscut că ai sentimente,poate încerci totuși...?
Eu:Taci,ce-o să zică ceilalți?
♥:Oficial nu mai vorbesc cu tine.Pentru cine trăiești,pentru ceilalți?
Eu:Foarte bine,nici eu nu am nevoie de tine.
-----------------------
2014:
Eu:Ce tot bați nebuno acolo,nu vezi că dorm?
♥:Hello,l-ai văzut?
Eu:Da,și...și știi,e chiar mai deosebit decît mi-aș fi închipuit.
♥:Ce te face să spui asta?
Eu:Păi,e așa,așa,așaaa...
♥:Deosebit.
Eu:Da.De ce nu pot să-l descriu?
♥:Pentru că l-am descris eu adineaori pentru tine.
Și oficial voi sunteți iu..?
Eu:Suntem amici.
♥:Amici,serios?Adică de-atîta timp mă deranjezi și e evident că sunteți iu... 
Eu:Da,amici.Pentru că mie îmi convenea să-l am în postura de amic,să-mi vorbească,să-mi dea sfaturi,nu vroiam să plece...ca amic.Am zis să ne vedem ca fiind tot amici,și totul a început de la amici...
♥:Și ce ai de gînd?
Eu:Să continuăm amiciția.
♥:Păi ceilalți?
Eu:Aloo,crezi că vorbesc cu tine pentru că-mi pasă de ceilalți?
♥:Așa te vreau.
Acum pot merge la culcare,cred...

Eu:Sigur poți,dar să știi că lui îi place cînd....și urăște faptul că...
♥:Aloo,nebuno,e ora 2:00!
Eu:Bine,bine,poți pleca,dar să știi că te scol la 4:00...și nu uita,nu ai voie să dormi la amiază,trebuie să vorbim.
---------------------------
Amici...
♥ a avut dreptate.
Concluzie:Urmează-ți inima(♥)!

Mi-i sufletul grădină

Mi-i sufletul grădină de turbare
Prin vene-mi curg anemice furori,
Mi-s ochii plini de-o ștearsă întrebare
Și zîmbetul-paletă de fiori.

Cuprinsă-ntre extaz și agonie,
Zidită în noianuri de pereți,
Mi-e inima de-o josnică mîndrie,
Mi-e sîngele-bătaie în pomeți...

Mi-s buzele azil de lașitate
Desprinse în patetice gîndiri,
Mi-e ceru-nseninat de sumbritate
Și vocea toropită-n răscoliri.

Mi-i irisu-mbătat de goliciune
Și degetul vuiește în leșin,
Iar fața-scrum absent de voiciune
Tînjește,prăpădită în suspin.

             Mi-e zbuciumul năvod de-ntîietate,
Mai des se-avîntă aripi în priviri,
             Cu-avar tînjim spre tine,libertate,
Iar tu ne năvălești din amintiri.

Meditație

 Te sorb din vid cu mii de stări
      În vuietu-ți albastru,
   Te răscolesc în tandre zări
      Și te prefac în rastru,
   Te strîng din valuri,care ieri
      Mai răsuflau alene,
   Te-alung în crîncene visări
      Și-n patime perene.

   Mă-ncununezi cu stele mii,
      Cu zîmbete avare,
   Mă toropești în sumbre glii
      Și-n murmur de vioare,
   Mă storci din fulgere tîrzii
      Cu răcnete acerbe
   Și mă gonești în bolți pustii,
      Uitîndu-mă în verbe.

   Ne îmbătăm cu gînduri seci,
      Aflate în neștire,
   Ne regăsim în chipuri reci,
      Zbrobite de simțire,
   Uităm a umbrelor poteci
      Golite de turbare
   Și medităm în veacuri zeci
      A vorbelor candoare...