Paradis necunoscut

Am fost mereu o copilă principială,care a ținut cu orice preț să-și îndeplinească obligațiunile,poate,chiar mai mult decît să-și eticheteze drepturile.Am fost învățată să respect promisiunile făcute și să merg strict după anumite reguli.Să fie asta o cauză...și zic,cu siguranță că e- o cauză a modelării personalității mele.Nu neg,rigorile după care m-am ghidat au trezit în mine un model de personalitate puternică,însă,prea strivită fiind de griji,emoții și temeri,am ajuns să fiu cineva care nu mai trăiește clipa,poate cineva care doar există...
Nu-mi amintesc să fi trăit eu clipe în care să nu-mi pese de nimeni și de nimic,nu că aș fi nepăsătoare,ci doar astfel de momente îți pot aduce cu adevărat fericire.Și zic,da,au fost clipe în care doar razele soarelui sau verdele ierbii mă făceau cea mai împlinită ființă din toată Calea Lactee,dar...aș fi vrut să împart această fericire cu cineva,cu cineva care să nu mă judece că sunt nebună pentru că așa lucruri mă fac fericită,cu cineva care m-ar completa,care ar rămîne aproape,cunoscîndu-mi toate golurile;cu cineva,căruia nu i-ar fi frică să mă oprească atunci cînd greșesc sau să mă stimuleze,atunci cînd am nemaipomenită nevoie.

Și...a apărut acel cineva,plin de dor să-și alunge minutele-i scumpe cu mine,să mă învețe să cred,să mă înalț,să visez,pînă la urmă.Și,a încercat enorm de păsător să-mi arate...să-mi arate cum să trăiesc,cum să eman sentimente și respectiv- să primesc.A încercat să zidească nu personalitatea- ci fericirea din mine,pentru că,să fim sinceri,un suflet lipsit de bucurie,e asemenea unui fluture cu aripile bolnave,degeaba le are,atîta timp cît nu poate să se înalțe.
Mi-a dat puterea să văd dincolo de limitele realului și cu orice mic zîmbet,a creat unul și mai mare.Mi-a oferit ceea ce acum cîțiva ani pierdusem- încredere și lumină în priviri...doar că,eu-egoista nu am fost în stare să-i răsplătesc dăruirea...și acum,simt că mă divid iarăși în singurătate.În singurătate,pentru că eu- cea fără suflet și simțire admir la infinit,dar tac,mă simt gonită,dar nu spun,mă simt răpusă,dar mă critic în tăcere.Încă un motiv să gonesc de lîngă mine persoanele care mă învață să trăiesc.
Și acum...
Îmi cer scuze că nu am zîmbit atunci cînd tu ai făcut-o...
Îmi cer scuze că nu am deschis urechile,atunci cînd mi-ai vorbit...
Îmi cer scuze că am răspuns cu indiferență la dăruirea ta...
Și am năruit fericirea...
Acum..miroase a singurătate,pentru că atunci eu nu am știut să prețuiesc,pentru că asta e ceea ce sunt eu-egoistă,pentru că știu să distrug ceea ce alții au construit.
--------------------------------------------------------
Ceea la ce am dat naștere mai sus sunt doar mici strigăte ale sufletului...și pentru asta tot îmi cer scuze,pentru faptul că proza e gîndul meu demult zămislit.