Nu am cu tine nimic...

Mi-e plină agonia de substanță
Și cugetul mai gol ca un pustiu,
Mi-s creierii limanuri de faianță
Și ochii-goi de-un negru arămiu;

Mi-e inima un val de castitate
Și lobii-încărcați cu nuferi albi,
În vene am noianuri de dreptate
Și-n conștiință-stol de muguri dalbi.

Tăcerea în infernuri mi-e gonită,
De-un Dante păcătos și infidel,

Am patimă-n voință încîlcită,
Iar în suflare am un strop de zel.

Am oxigen vîndut și palpitări stîrpite,
Priviri încețoșate în vîltoare,
Căci nu există nimeni care să merite,
A sorții mercantilă îndurare;

De-aceea am frenetică -o luptă
Pierdută cu visările grăbite,
În suflet rece am o pant-abruptă
Mînată de extazuri nesfîrșite.

De-aceea am nestăpînit -un dor
Născut din mînioasă îndurare,
Lăsați-mă în patima-mi să mor,
Să simt ostilitate și candoare.

Lăsați-mă în legea mea să dăinuiesc,
Ori omorîți-mă necugetat aice,
Căci nu pot fi oprită să gîndesc
Către a lanului mărețe spice.

Lăsați-mă în gîndu-mi gol să mă îmbrac,
Lăsați-mă să mai divid o carte,
Căci cum nu am nimic cu-albastrul unui lac,
Așa nu am nimic cu tine,Moarte;

Căci cum a zorilor căldură nu urăsc
Și tind viril să o aprind în mine,
Atît de mult fidelă te iubesc,
Căci,Moarte,eu nu am nimic cu tine...