Mi-i sufletul grădină

Mi-i sufletul grădină de turbare
Prin vene-mi curg anemice furori,
Mi-s ochii plini de-o ștearsă întrebare
Și zîmbetul-paletă de fiori.

Cuprinsă-ntre extaz și agonie,
Zidită în noianuri de pereți,
Mi-e inima de-o josnică mîndrie,
Mi-e sîngele-bătaie în pomeți...

Mi-s buzele azil de lașitate
Desprinse în patetice gîndiri,
Mi-e ceru-nseninat de sumbritate
Și vocea toropită-n răscoliri.

Mi-i irisu-mbătat de goliciune
Și degetul vuiește în leșin,
Iar fața-scrum absent de voiciune
Tînjește,prăpădită în suspin.

             Mi-e zbuciumul năvod de-ntîietate,
Mai des se-avîntă aripi în priviri,
             Cu-avar tînjim spre tine,libertate,
Iar tu ne năvălești din amintiri.