Mai dă-mi o clipă!

Mai dă-mi o clipă,Doamne!,s-o acufund în stele
Pe buna mea măicuță,suflarea vieții mele;

Să-i cumpăr ani o mie,să-i prind apoi la piept,
Din chipu-i de blîndețe un zîmbet să deștept;

Mai dă-mi o clipă,Doamne!,s-ascult a ei povață
Care-mi ghidează pasul în orice dimineață;

Și slova ei de aur s-o am ca căpătîi
În clipe de restriște durerea să-mi mîngîi;

Mai dă-mi o clipă,Doamne!,ca s-o cultiv în mine,
S-o am mereu aproape,tristețea să-mi aline;

Să sorb a ei ființă de patimă și dor,
Și sufletu-mi fierbinte,să-l simt nemuritor;

Mai dă-mi o clipă,Doamne!,mai mult nimic nu-ți cer,
Să-i simt prezența pură și-apoi să pot să pier...

Timpului...

Cînd vine seara
Și sufletu-mi turbează în prurit,
Zidesc vioara-
Candelă a grozavului zenit;

Cînd focul arde
Speranțe tuciurii de mucegai
Pe bulevarde,
Așa și tu în inimă ardeai;

Cînd pianul țipă
Cu glas malițios de tinichea,
Măsor o clipă
În vid ca să te pot avea;

Cînd noaptea vine-
Regină a temeinice povești,
Cobor spre tine
În goană să mă fericești;

Cînd ploaia tace
Cu glas întunecat și monoton,
Din carapace
Te-admonestez senin de la balcon;

Cînd glia rîde
Un rîs impunător și iminent,
În veri toride
Nu ești nimic mai mult decît "prezent".

Primăvară

E primăvară,
Desfac aripile de prund
Și zbor afară-
Un zbor albastru și cărunt;

Acolo-n stradă
Paiațe în paltoare maronii
Grămadă
Mă trec în agonii;

Iar în mulțime,
Un trup cu ochi de cherestea
Privind spre mine
Dureri îmi spulbera;

E primăvară,
Deschid obloanele de mîl
Și zbor afară-
Un zvor albastru și subtil;

Acolo-n ploaie
Cadavre în veșminte fumurii
O droaie
Diverg sfîrșituri mii;

Și-n puzderie,
Un tip cu zîmbet de copil
În agonie
Mă deapănă docil;

E primăvară,
Strîng ghearele de plumb
Și zbor afară-
Un zbor albastru îndelung;

Acolo-n gloată
Aceiași oameni în odăjdii cenușii
Așteaptă
Să cearnă reverii.

Confesiune

Aseară a plouat

Cu stropi de mucegai

În inimă ardeai-

Te-am așteptat;

Pe cerul înnorat

Cu flori de sînge pal

Cercam să ies la mal,

Te-am căutat;

Aseară am visat

Cu ochii tuciurii

Delirul că-mi mîngîi,

Te-am adorat;

Pălind te-am întrebat

Cu buze stacojii

La toamnă de-o să-mi vii-

N-ai ripostat;

Aseară a plouat

Cu litere de lemn

Cerșindu-ți un îndemn,

Am mai sperat;

Și azi de va ploua

Cu litere de fier

Nimic n-o să-ți mai cer,

Și nu te-oi aștepta;

Și azi de va-nsori

Cu zîmbetul grotesc

Nimic n-o să-ți cerșesc-

Nu mai veni!

Că nu te pot avea...

Din lumea mea urîtă de patimi și suspine
Te copleșesc cu doru-mi atît de infinit,
Căci nu există nimeni ce poate să aline
Un plîns atît de aprig și fără de sfîrșit;

Căci eu încețoșată și prinsă în neștire
De patima cea dulce a vieții,te-am pierdut,
Te defineam un înger ascuns în nemurire,
Cînd tu în altă sferă a lumii ai căzut;

O sferă fără margini,vădită de mistere,
Cu drumuri fără capăt și fără început;
Zadarnic al meu suflet se chinuie să spere

Cînd tu ai evadat și nici nu te-am avut;

Și mă blestem adesea că-n patima banală
Ai tăi ochi de castane în veci n-o să îi am,
Cu licăriri de zîmbet și fericire pală,
Progenitură sfîntă a veșnicului neam;

Și mă omor din fire că al tău păr de soare,
Cu farmecul de aur nu mă va desfăta,
Nu îmi va da speranțe,a sufletuiui care
De-o doză de credință mai poate învia;

Mă rătăcesc în gînduri în care răscolire
A ta copilă scumpă fuseserăm cîndva,
Cînd azi rămîne totul o sumbră amintire,
Mă tachinez din fire că nu te pot avea.

De trecut cînd îmi e sete

Cînd mi-e sete de albastru,
Sorb o boare și îmi trece
Și mă-ncearcă iarăși rece
Vis de-al timpului măiastru;

Cînd mi-e foame de-adevăruri,
Mă divid în vremi vreo zece,
Las durerea ca să plece,
Meditînd prin nalte ceruri...

Cînd mi-e dor de castitate,
Îmi încarc cu aur lobii,
Dornici mai sunt încă snobii
De duzini de libertate.

Cînd poftă îmi e de verde,
De candid și siguranță,
Las a vremilor balanță
Întunericul a-mi pierde.

De trecut cînd îmi e sete
Aptă să-l ating nu-s,însă
Crunt de amintiri constrînsă,
Prind durerea între plete;

O ridic la rang de foame,
Mi-o împleticesc în oase
Și de contemplări hidoase,
Mă ascund în zări de-arame.

Ce n-ar da

Ce n-ar da un ins sub soare
Ochii tăi candizi să vază
Și sub bolți de lăcrimioare
Să-ți mai fure înc-o rază;

Încă trei și încă zece
Să le soarbă cu neștire,
Cînd tu patima mea rece
Prigonești-n a ta simțire.

Ce n-ar da un ins sub lună
Cu nesaț să te admire,
Căci tu vraja cea nebună
Grămădești în nemurire.

O divizi și o cutreieri
Ferm ca razele de stele,
Mi-o împotmolești în creieri
Tu,suflare-a vieții mele...

Ce n-ar da un ins sub ceruri
Ca să cerce-a ta gîndire,
Măcinată de-adevăruri,
Către ea ca să aspire.

Să înghit-a ta povață
Mîlc ca apele de mare,
Tu,din zori de dimineață
M-ai privi întrebătoare.

M-ai divide,măiculiță
Sub întunecata zare,
Eu,pe-un fir de romaniță
Te-aș iubi cutezătoare.