De trecut cînd îmi e sete

Cînd mi-e sete de albastru,
Sorb o boare și îmi trece
Și mă-ncearcă iarăși rece
Vis de-al timpului măiastru;

Cînd mi-e foame de-adevăruri,
Mă divid în vremi vreo zece,
Las durerea ca să plece,
Meditînd prin nalte ceruri...

Cînd mi-e dor de castitate,
Îmi încarc cu aur lobii,
Dornici mai sunt încă snobii
De duzini de libertate.

Cînd poftă îmi e de verde,
De candid și siguranță,
Las a vremilor balanță
Întunericul a-mi pierde.

De trecut cînd îmi e sete
Aptă să-l ating nu-s,însă
Crunt de amintiri constrînsă,
Prind durerea între plete;

O ridic la rang de foame,
Mi-o împleticesc în oase
Și de contemplări hidoase,
Mă ascund în zări de-arame.