Că nu te pot avea...

Din lumea mea urîtă de patimi și suspine
Te copleșesc cu doru-mi atît de infinit,
Căci nu există nimeni ce poate să aline
Un plîns atît de aprig și fără de sfîrșit;

Căci eu încețoșată și prinsă în neștire
De patima cea dulce a vieții,te-am pierdut,
Te defineam un înger ascuns în nemurire,
Cînd tu în altă sferă a lumii ai căzut;

O sferă fără margini,vădită de mistere,
Cu drumuri fără capăt și fără început;
Zadarnic al meu suflet se chinuie să spere

Cînd tu ai evadat și nici nu te-am avut;

Și mă blestem adesea că-n patima banală
Ai tăi ochi de castane în veci n-o să îi am,
Cu licăriri de zîmbet și fericire pală,
Progenitură sfîntă a veșnicului neam;

Și mă omor din fire că al tău păr de soare,
Cu farmecul de aur nu mă va desfăta,
Nu îmi va da speranțe,a sufletuiui care
De-o doză de credință mai poate învia;

Mă rătăcesc în gînduri în care răscolire
A ta copilă scumpă fuseserăm cîndva,
Cînd azi rămîne totul o sumbră amintire,
Mă tachinez din fire că nu te pot avea.

De trecut cînd îmi e sete

Cînd mi-e sete de albastru,
Sorb o boare și îmi trece
Și mă-ncearcă iarăși rece
Vis de-al timpului măiastru;

Cînd mi-e foame de-adevăruri,
Mă divid în vremi vreo zece,
Las durerea ca să plece,
Meditînd prin nalte ceruri...

Cînd mi-e dor de castitate,
Îmi încarc cu aur lobii,
Dornici mai sunt încă snobii
De duzini de libertate.

Cînd poftă îmi e de verde,
De candid și siguranță,
Las a vremilor balanță
Întunericul a-mi pierde.

De trecut cînd îmi e sete
Aptă să-l ating nu-s,însă
Crunt de amintiri constrînsă,
Prind durerea între plete;

O ridic la rang de foame,
Mi-o împleticesc în oase
Și de contemplări hidoase,
Mă ascund în zări de-arame.